De mici bătrâni, cu albi obraji ca Luna,
În uraganul vieții, ca frunzele uscate,
Plutesc aiurea către buna moarte,
Ducând, de spini, pe fruntea lor, cununa.

De mici maturi, stăpâni pe grija vieții,
Înconjurați de ură și de teamă,
Fără de tihna dragostei de mamă,
Primesc în mâna-ntinsă bănuțul dimineții.

Când îl primesc! Când nu, cată-n gunoaie,
Visând c-or să-l primească mâine.
Că vor mânca întreagă, calda pâine,
Scăpând de foamea surdă ce-i înmoaie.

Ei, frați de câine, pat având trotuarul,
Împart puținul milei generale,
Speranțe au trăind cumplita jale,
Că mâine le va fi mai blând calvarul.

Și mă întreb: ce-ar face de-ar avea
Puterea să transforme ei destine?
Cum s-ar lupta, dac-ar avea cu ce,
Să descompună răul dens în bine?

Ce idealuri, obiective, țeluri,
Ar urmări cu teamă de eșec?
Ei știu ce-nseamnă rău în mii de feluri
Și bezna, când se stinge-al zilei bec.

Fără stupiditățile lascive,
Cu care rafinații operează.
Fără extenuante tabieturi,
În care lamentabil eșuează.

Și asta fiindcă neștiind ce-i răul
Și foamea cruntă, strada și gunoiul,
Nu le respect-o clipă-avertismentul,
Când n-au avut sub unghie noroiul.

Și nesimțind pe pielea lor arsura,
Nici frigul, setea, teama de bătaie,
Vorbesc tangent, străini de-aceste toate,
Privind spre șemineul din odaie.

Nemulțumiți cum le-a lucrat tâmplarul,
Dorind mereu la mobile altă sculptură,
Sătui de trufandale, scârbiți de icre negre,
Gândesc savant la altă-mbucătură.

Nici nu concep ce-ar fi dacă destinul,
I-ar arunca în stradă printre noi…
Ce ar simți, dacă le-ar fi făptura,
Aici, sub munții noștri de nevoi.



9 . noiembrie 1997