De noroi și sânge îmi este plină mâna
Cu care tremurând de ciudă mă închin,
Ajunsă în altar, fugind de cel meschin…
Râzând, icoanele mă cheamă-n stâna
Celui ce mă primește.



Neagră îmi e simțirea și dulce mi-e păcatul
Și bolovani de trăsnet se-aruncă peste mine.
Cu tot cu strălucirea ce-ar vrea să se închine
Zâmbindu-i, Belzebut – de mult plecatul.
Celui ce mă iartă.



În strigăte de smirnă și în parfum de ceară
Catapeteasma plânge, umbrită-n praf de stele.
Iar în altarul șubred, las gândurile mele
Dar și credința toată, primită ca fugară
Celui ce pedepsește.