(decorul de la intrare: fără draperii, fără covoare, pereții goi, apă pe jos,
se aud picioare plescănind, respirații sacadate, frica bântuie
toate strofele, din clipă în clipă parcă vine cineva, anghel poate să aducă niște carpete
tradiționale numai pentru viziunea lui, atenție, nimeni altcineva nu le poate vedea)



inima mea e o peșteră rece, un liliac mort
o cavitate subterană prin care te plimbi fără torță
multe galerii înfundate
niciuna nu duce spre lumină

la intrare o ființă fabuloasă
fără nicio armă în mâini
explică alegoric credința
în oase

s-ar putea să fiu tot eu
capăt diverse forme
care nu se pot vedea cu ochiul liber

pe măsură ce merg membrele mi se desprind
sângele nu mai curge
trecătorii nici nu observă
cum pe jos se târăsc poeme livide
cu hainele rupte
cerșesc coji de pâine
îngerilor care stau pe margine
și aplaudă dricul cu numele meu

mă retrag în mine, într-un embrion
care nu e gata să vină pe lume

mă retrag în mine, într-un cimitir al nașterilor ratate

(decorul de la ieșire: multe femei zac ghemuite, niciuna nu a reușit să mă nască,
fanta de lumină poate să și-o imagineze oricine, ieșirea e tot înlăuntrul tău, mai bine ia-ți ranița
și citește alt poem mai optimist)