de câte ori deschid o ușă simt că mă întorc
mă externez dintr-un spital de boli ce nu vor trece niciodată
nimic nu vindecă
nimic nu atinge – mi-e sete!
am stat prea mult în fum cu dinții strânși

vino îi spun aceluia plecat de mulți ani și ies
cu spatele din orice încăpere
încă o noapte de nesomn
o altă întâmpinare a vătămării inevitabile
la capătul căreia mâinile tale așteaptă

mă șterg de ziduri de parc-aș fi înjunghiat o vită
îmi văd chipul în vitrine și râd
nu ești tu! nu
ești tu! singură pielea
ți-a rămas prin școli și prin baruri

fulguie
îmi e de ajuns
tresar când ochi-mi cad pe-o gleznă de femeie
mă tem să pășesc în patine pe străzi