și brusc se face noapte
în fiecare celulă nu mai e nevoie să sting becul sau să răpesc licuricii
care țopăie printre onduleurile inimii acum n-ar mai trebui
decât să mă mut în pielea unui orb și să mă izbesc brusc de toate oasele
care zac în mine și în jurul meu să țip că sufăr de claustrofobie și să răcnească la mine
ecoul că e noapte și fac mai mult zgomot decât pisicile dintre tomberoane
să mă mut în afara aerului și să-mi reordonez acolo celulele
în forma unui acasă impecabil pe care să-l văruiesc în fiecare toamnă
când plouă prea mult și observ că nu mai e loc de scris
pe perete