Mă tem de diminețile
în care pământul naște aburi
atât de întregi, încât mă regăsesc
în ochii și în palmele unui copil
care trage un fermoar
peste fiecare câmpie cu maci,
nu existau orașe în care să se spargă
poduri sub care adormeam.


Mă tem încă de lacrimi,
răsucesc întunericul,
îl împart în îmbrățișări,
să ne întindem pe pământ
și să îi zgâriem cu brațele noastre carnea.


Să nu îmi spui nimic,
toate sunetele încep la fel,
din mine fug îngerii
cu sufletul în pumni.


Nu există orașe în care poți
să adormi în tramvaie
o noapte întreagă.