Ochii-nlăcrimați mă duc
Înapoi acasă,
Cu fața arsă de amurg
Și cu minciuni în plasă.

Copii îmi ies în cale-n cerc,
Mă trag blajin de mâna
Eu țip la suflet și îl cert
Că n-a vrut să rămână.

Am fost și eu cândva ca ei
Cu mâini curate, calde,
Dar nins-au peste mine-ani grei
În neguri să mă scalde.

Cu fruntea încruntată lin
Și cu un zâmbet fad
Am învațat să lupt puțin,
Am învațat să cad.

Și chiar de-ar fi să pot să-nviu
Speranta blestemată,
E clar că nu mai pot să fiu
La fel ca altă dată.