E adânc deprimantă mulțimea de feluri
În care ea, lumea, poate mâine pieri,
Iar în zori de poimâine poate nimeni n-ar fi,
Să-i plângă pe ei, fabricanții de țeluri.

Și deci răspoimâine, sau oricând după aceea,
Va fi sec și neutru, fără cap și sfârșit,
Vor fi apa, focul, piatra, vântul, scânteia,
Inutile de-a pururi. Un continuu sfârșit.

Tot de atunci n-ar mai fi nici acele,
Ce-i sunt astăzi utile și trăiesc pentru el.
Va pierii diferența dintre bun și mișel,
Va fi singur pământul păstrător de mister.

Ce va fi deci pământul fără om, fără viață?
Ce va fi dimineața fără râsul din zori?
Ce va fi universul prins în frigul de gheață?
Fără visul plecat călător printre sori?

Ce va fi?