În sfârșit doar eu, lampa și pixul
Ce se plimbă necontenit pe hârtie.
Îmi era dor de singurătate, de liniște,
Îmi era dor de scris, îmi era dor de mine
Și de lumina împrăștiată pe hârtie,
De ceasul nestatornic și de privirile din pereți,
De sunetul mașinilor în calmul nopții,
De confruntările mele cu visele și gândurile,
Singurele care-mi aparțin în totalitate...
Îmi era dor de ce am fost odată,
Chiar dacă am fost poate doar un nimic...
Până la urmă și acel nimic are importanța lui,
Chiar dacă oamenii, în neputința lor,
Nu o conștientizează decât prea târziu...