cauți gesturile mici, linii întretăiate în oglindă
prin ele trece ecoul, un dialog banal agățat în loc de tablou,
când e bine să schimbi lucrurile, oamenii.
nu-ți plac urmele de praf, firul de păianjen care coboară
direct în colțul ochilor, un cerc de copii, un alt cerc de comemorări
și un cuțit înfipt în tăcere.

suntem prea adânciți, îmi spun, scorburi unde ne așezăm o iarnă,
când pielea se asprește, se ascund în ea copilării,
câte o grămăjoară de dragoste pentru fiecare.

așa știu să iubească cei mici, cu pumnii strânși, parcă ar visa o cascadă
vor să se agațe de ea, dar nu pot prinde apa,
sau, oricât s-ar teme, nu pot omorî păianjenii, să nu-i bată dumnezeu.

dar nu gesturile, ci urmele din corp se uită primele, ștergi
fiecare lucru de aburii celuilalt, înainte să plece
îi mai privești o dată scobitura vagă dintre claviculă și piept,
refugiul pe care abia îl poate atinge asprimea, violența.
acolo se întâlnesc toate firele de spaimă, în noduri transparente.

și numai copiii văd ceea ce nu ne putem spune despre rupturi,
slăbiciunea din măduvă, neputința