Hai să ne plimbăm pe sub lumina
ce tocmai s-a stins,
din buzele noastre crește pământul
cu aceeași viteză cu care aburii
acoperă nebunii și caii
priponiți în statui.
Așa mă așez peste pietre,
fără să mă pot mișca,
prin noi nu trecem decât goi,
ne ținem cu brațele echilibrul,
agățăm de viață doar oase,
să ne facem loc prin amintiri,
să fim aceiași care-și apropie sufletul
de copacii nașterii rupte
în tot felul de clipe.
Hai să ne plimbăm pe sub luminile
care s-au stins,
tu să te prinzi de mine,
să mă aduci cu brațele către viață,
atât de blând și de tăcut.