locuiesc într-un disc gol o planetă subțiată turtită în sine de furia zeilor
de furia oamenilor
de furia nopții care s-a săturat să mai fie piatra iona care ne-a înghițit pe toți
acum este doar spațiul acesta care mă împresoară
un fel de gînd din care nu mai pot evada
un gînd mărturisire a patricidului sau lepădare de mamă
un gînd mai puternic mai apăsător
care mă calcă mă strivește nu știu de ce tac
doar mă strîng în mine tot mai în mine
mă încolăcesc ca un vierme
simt inima izbind în genunchi îmi pun palmele pe cap
o aud bătînd ca un clopot mai întîi aici apoi tot mai departe
pînă tace aștept clipa
cînd toate buzele oamenilor se dezlipesc de pe toate icoanele
cînd toate buzele oamenilor se dezlipesc de pe ceilalți oameni
cînd toate bolțile palatine se vor arcui deasupa mea ca o turlă
într-un singur cuvînt mă vor pronunța
un cuvînt pe care nu-l voi putea scoate din mine decît odată cu viața
un cuvînt pe care viii nu-l înțeleg cum nu înțeleg nici acel zîmbet
de pe buzele celor ce se îngroapă în sine