Se lasă greu năduful parcă
Voit pe-a mea făptură.
Sau suflul din lăuntru-ncearcă,
Sa fure din măsură.

O întrebare mai răzbește
Între acestea două,
Se zbuciumă răspunsu-n clește.
Vai lui ! Ba nu . Vai nouă !

Încovoiată, năzuința,
Mătania își face,
Că doar ajunge-va ființa,
Sieși înger de pace.

Dar liniștea iși cere dreptul
Dat tot de la natură...
Trăirile, mi-apasă pieptul.
Nu simt nici drag, nici ură..