Iubito, e târziu și încă mai scriu pătimaș pentru tine.
Deși am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine,
Să răzbat… Dar cad, mă ridic și năuc retez c-o secure
Neputința-mi – desiș întunecat de pădure,
Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare
Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare.

Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaș – o știu perfect,
Dar nu-mi fac probleme pentru că scriu drept
Și nu mai am ce pierde. Am devenit ardere păgână,
Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună
Ce-mi întețește iadul cu mări de lacrimi grele
Și-mi aduce, nopțile, sub pleoape, vise rele
Și coșmaruri – căci toate mă inundă
Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă.

Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc.
Îl las să mă ardă de tot, că tot n-am noroc
Să te văd, să-ți vorbesc, să-ți sărut vibrarea,
Să mă-nfioare cuprinderea ta
cum mă-nfioară marea,
Să mă topesc la picioarele tale, să nu mai fiu
Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu,
Căci fără tine pâlpâi în noapte ca o lumânare
Uitată pe-un mormânt al nimănui, fără căutare.

Rătăcesc, iubito – zbucium viu, și voi mai rătăci
Să-ți dau întâlnire, până m-oi isprăvi…
Când totul se va întoarce-n praf, aici, pe pământ
Și-ncă nu-ți voi fi în preajmă, îți voi fi în gând,
Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie,
Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie,
Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt
Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt.