nu mă-ntreba ce fac la anul
nici măcar eu nu știu
câteodată stau cu genunchii la piept
și-mi număr straturile de piele
unu pentru ceea ce așteaptă mama să fiu
doi pentru cei care-mi râvnesc vasul
de argint din coșul pieptului
trei pentru ziua în care
la fel ca Moise
privind înapoi voi pierde
privilegiul de-a vedea țara promisă
spaima ucisă

nu mă întreba dintre toate drumurile
de ce acum îl aleg pe cel dintre palmele tale
pe cel de pe pieptul tău
la capătul căruia mă așteaptă
viața incredibil de albastră
a ochilor tăi
( ochii tăi vor rămâne mereu
ca cei ai unui puști de 17 ani
care abia acum o clipă au descoperit femeia)
restul drumurilor sunt necesare
și uneori dureros de scurte
ca viața insectelor
acolo știu precis
orice iluzie se plătește
e drumul spre iad al fiecărei zile