stau singur într-o încăpere
ușile rînjesc siguranțele fumegă
îmi îngrop mîinile și tot eu sunt
acela ce le caută înnebunit și vă acuză
de ce dați numele meu
lucrurilor poemelor care nu-mi seamănă?
propriul meu trup ca o avalanșă de
carne și oase mi se prăbușește la picioare
e liniște. pielea apei se ridică încet-încet ca și cum ar respira
pe clanța ușii găsesc monezile urmelor tale reci
privesc pe fereastră. tu te apropii liniștită și-atunci în mine
crește nădejdea cît un cap de berbec după care
alerg de la un capăt la altul al ființei fără să-l prind
stăm față în față, între noi aerul se lichefiază
începem un joc: tu pui o mînă peste cealaltă și
astfel crucea mi-o așezi pe ochi
eu te învinui te alung…