Parcă amândoi nu mai eram atunci
o singură ființă
monologând despre rostul existenței.
"Și totul se va sfârși cândva!" -
mi-ai spus, iar ochii mei,
fixându-te în menghina de raze,
parcă ziceau: "Crezi?"
Vântul împrăștia fumul și scrumul țigărilor,
cuvintele zburau între noi
ca niște patimi însângerate.
Eu doream tăcerea,
tu-mi spuneai:
"De ce taci? Urăsc tăcerea!
Ador cuvintele în bronz tăiate."
Însetat, ți-aș fi băut toate speranțele,
cocktail de iluzii, cu o cafea amară.
Credincios ca un câine,
te urmasem prin toată febra risipirii,
culegând resturile unei vieți plictisite.
Dar acum este bună cafeaua
cu puțină patimă uscată
și-un fum de țigară.
Și-ți las doar trei cuvinte
pentru mai târziu:
"Ei, cine știe?!"
E timpul să mă retrag...
(Un țuc pentru dezîntâlnire).
Așa... și poate cine știe...