I



La prima privire...
m-au impietrit tăcerea, mirarea-
m-a devastat tăcerea
m-a ucis câte puțin mirarea-
în ochiul de pân-atunci nu mai încăpuse
ceva care să-mi mângâie pereții privirii astfel
și deodată chipul tău mi-a apărut atât de tocit
încât mă simțeam vinovat
că am chemat chiar nenăscuții
(că m-am chemat pe mine,
cel ucis de o secundă de mirare)
să te privescă de pe cresta unei secunde vii
dăruite de mine.
Nu-mi voi opri rotirea-n jurul tău
chiar de-ai zări două măsele cariate
în ochiul stâng,
nu vreau să-mi fie dor de marea
străpunsă c-un soare domol,
oxidat de lumina sfântă.



II



Duhul meu e ca un cal înșeuat cu zarea.
Păsări se golesc în mine,
copacii se-nrădăcinează-n părul meu.
Simt că după colțul acestei ore
mă pândește Tăcerea,
pentru că prezența ta nu îmi mai încălzește,
ca un soare desprimăvărat,
timpanul dinspre moarte.
Îmi voi ridica o casă
pe care-apoi voi demola-o
ca să construiesc o alta-n locul ei
și-o voi strica și pe-acesta fără să-i iau viața
pentru că ele se etajează pân’ la tine
ca niște nimfe ale aeruluiînreverie.
Voi trece prin lumi suprapuse ca s-ajung în cerul tău,
în cuibul în care izbucnește și se prăbușește-un Astru,
și poate că voi fi un altul:
cu-al treilea ochi acoperit de-o mână,
cu picioarele crescând din umeri,
fără aripi de miner
sau călcâie cu săgetarea întoarsă.