Eu, când scriu nu-n hârtie fac șanțuri,
Ci-i sap șanțuri viermelui ce va roade-n mine,
Să-i înlesnesc drumul cumva.
În speranța că dacă șanțul e săpat
Atât de tare moartea nu mă va durea.

Scriu cât mai mult, să-i fac un labirint,
Sper să se piardă-n el și-acol'să moară,
Dar șanțuri sap, scriind pentru-acel vierme,
Să nu le sape el și să mă doară.

N-am de gând să mor până nu scriu ceva
Care să miște Pământul din orbită,
Și-apoi mă dau viermelui, gustă,îi spun
și-i dau și apă, să-i cadă bine după ce-o să mă-nghită.

Dar cu cât apăs pe hârtie carnea mă devoră,
Parcă apăs o lopată, ați ghicit, în pământ,
Cu cât mă-ngrop, Arhimede se bucură
Că legea i-i valabilă și la mormânt.

Tai șanțuri în hârtie, tai șanțuri în hârtie,
Boema le umple și cu bețivi grei,
Din ele sar broaștele gri ale scrisului
Și trag cerneală-n bisturiu, nu-n condei!

Viermelui, mă gândesc să-i pun în șanțuri
Și bănci, și felinare, ca într-un parc frumos,
Să se mai odihnească din roaderea la mine
Cum se-odihnesc drumeții după mersul pe jos.

-Vierme, stai pe-o bancă, fumează-o țigară,
Poate dă Dumnezeu (în care nu cred)să faci cancer
Și să nu mă rozi de tot,
Eu îți sap șanțuri de nu mai am hârtie
Și îmi piere răbdarea ca un săpun cu care
Te freci peste tot.

Scriu, scriu, și când apăs mai tare, rup hârtia
Și, ca din măr viermele își scoate capu-afar' din mine,
Spre a fi cinstit cu mine,duc viermii la dentist,
Să le repare dinții, să mă roadă mai bine.