Am luat carcasa ermetic închisă a inimii
Și-am încercat cu chei de dorințe s-o descui,
Cu ascuțite lame de gând s-o tai,
În foc de simțiri să-i topesc învelișul,
De pietrele amintirilor s-o sparg,
Dar ea, impasibilă și mută, nu s-a deschis...

Disperat, am înfipt toate cuvintele în trupu-i,
dar rănile i se-astupau pe dată
Cu sângele închegat al refuzului.

Atunci am lăsat-o pe apa lacrimii
Și doar am mângâiat-o cu rugăciunea,
Și-am petrecut-o numai cu privirea,
Până ce-n zare s-a pierdut, tăcută,
Ca umbra unei păsări călătoare...

Sub prima scânteiere a răsăritului
A străpuns-o, ușor, dinlăuntru,
Lujerul zvelt al iubirii!