Nu știu ce-a fost,
dar ne iubeam mai mult ca două picături de apă
ce, odată unite, nu le mai poți dezlipi.
A rămas o amintire a unei raze calde,
dintr-o vară întregă de plăceri, dureri și goluri,
așa, calzi cum îmi păreau ochii tăi.

Te-am pierdut și am dărâmat tot ce construisem înainte
și a rămas un imens gol.

Și chiar dacă a fost o vreme iarnă,
acum îmi amintesc doar razele luminii
ce încercau să străbată aerul rece ... și-au reușit.

Am amintirea neschimbată
așa cum te-am iubit cândva.
Doar că noi nu eram două picături de apă;
ce-a fost nu se știe – o zvâcnire de viață și clipă
în care ne-am dorit –
și-apoi am separat picăturile, și-am pornit, fiecare
spre locul din care provine.