Nu mi-e frică de nimic –
până și durerea am învățat să o închid ca pe o foaie,
să o acopăr cu vopsea, deși n-o vede nimeni,
să o fac să plece pentru că oricum nu-mi pasă.
Și-atunci nu contează dacă nu te pot avea,
deși fericirea avea conturul
aripilor tale de înger.

Și poate am încurcat eu aripile,
poate am ajuns la disperare în singurătate,
poate nu vreau să admit că te iubesc pentru că asta ar însemna un nou vis sec,
poate am aruncat ca de obicei greșit ancora,
poate am nevoie de vorbele tale, iarna, vara,
poate mâine o să vrei totuși o cireașă.

Lasă, suntem făcuți din iubire,
ne scăldăm în suferință,
ca să ne lovim de aceleași vise imposibile;
nu-mi pasă că murim.