Sunt prins între două uși
nu știu pe care s-o deschid;

în timpul zilei lumina cade
doar pe jumătate
de cealaltă parte a vieții mele
(o parte ce-mi frânge coloana vertebrală
și-mi lasă chipul parțial conturat);

simt tot mai mult nevoia să mă așez
și-ncerc să mă odihnesc
mi-e indiferent dacă pentru acum
sau pentru totdeauna,
doar ca să mă nasc mai târziu
din alte picături de cerneală.