atâta timp cât soarele era in ei,
nu le păsa de vremea de afară:
nu dădeau importanță arsurilor de pe mâni și față.

ploaia de stele ii fascina,
prevestitoare era a echinocțiului de iarnă.
tăiau tetraedre din călcâiul sfinxului, să intrevadă reprezentarea atonului de carbon.
le aranjau apoi buchete sub formă de cuburi.
in zilele postului mare, igluuri făceau:
puneau la adapost, pentru vremuri de răstriște,
cateodată:
merele coapte din satul copilăriei;
lungile apusuri dungate de strigătul cocorilor;
lacrimi din boabe de struguri, servite la cina nuptială;
altadată,
indesau cu mainile,
indesau cu picioarele,
indesau cu mainile și picioarele sufletului
in damigene mari cu dop de plută,
chiotele de bucurie ale tatalui când și-a văzut feciorul risipitor, bătând la poartă.
“nu-i mult?” a spus ingândurat Cel-de-Sus.
“las’ să fie” au răspuns.

***

femeile-clipei
n-au chipul stropit de vopselile mincinoase ale fericirii.
cobilița grijei o duc cu demnitate pe umăr.
in după-amiezile tinereții,
la portița,
broboade neagre, pe cap poartă.
printre franjuri,
stelete-bocitoare incercănate,
ingenuncheate… stau la priveghi.


â