Smulg
conturul din ramă
nici un perete nu mă poate păstra
țintuită
o să mă întorc poate
mai târziu
poate niciodată

presiunea absoarbe
dorința
de evadare
nu mai am poale nu mai am
tălpi
nu mai am limite nu mai am spații
doar tăișul unui ochi
insuportabil
de viu

peste vânt aș putea păstra doar sunetul
plin
singurătatea
unei venerații
într-o palmă
ca un capăt de pod

cine poate fi primul? cel ce pune piciorul
pe neliniște
pe gheața scursă pe față
precum
ceara unei lumânări
sub un tablou golit
de
lumină

totul e doar un cerc
așa trebuia să fie
ca o gură de fum
cerc în cerc
știi asta, nu?
totul
se va așeza fix în contur
nimeni nu va observa nimic

nici măcar ceara