Zilele astea am să-ți vorbesc într-o limbă pe care n-o știi
Să te uiți la cuvintele mele ca printre cioburile unui geam spart de o minge în joacă
La momentele care nu se suprapun

Ciudat cât de bine mă îmbracă descrierile altcuiva
Era ca prima zăpadă
Era ca prima zăpadă pe care fuge un iepure alb
Era ca prima zăpadă pe care fuge un iepure mușcat de o coapsă până la osul alb

E ca o dimineață nici caldă, nici rece, cu nori,
din ultima duminică a lui octombrie
când ceasurile s-au dat înapoi

dar nu îndeajuns
trebuia să ne întoarcem în secolul cincisprezece
când după ce ne-am crezut gata morți după amar de vreme și drum
ne-am lovit de un pământ
despre care nu știam că trebuie cucerit -
oricum atunci era noapte, când am dormit împreună
noi - „eu” și „ea” - și terra incognita

albastru și negru, verde sau cafeniu –
toate hărțile din ochii unui călător fără țintă arată la fel,
aparent descifrabil și inteligibil

inversăm rolurile
- te regăsesc în catedrală
La fel ca mulți alții, urci treptele din turn și vezi lumea de sus
În trecere
Chiar dacă nu știe, ar putea să rămână
Și să traducă imaginile în singurul sens – din lumea lui „a fost” și „era”

Ușile și ferestrele și timpul meu nu se închid și nu se opresc noaptea
Înăuntru totul curge continuu
Într-un indefinit spațiu dintre „tu” și „eu”
- Nu vreau să știu geometrie, nu vreau să calculez – nu vreau distanțe între A și B.