(Lui Andrei Alex Mihăescu)

Nutresc voința mea de mine
Și reușesc să-mi smulg copilăria
Din criza pieii mele,
Înjurând sictirul ce mă fură
De lumea ce și-a culcat urechea
Pe nebunia vremurilor grele.

Morții nu mai cred în îngeri
Și nici în Dumnezeul pe care l-au slujit,
Nu mai cred în ceasuri
Pline de gropițe cu carbet.

La câte mii de cuvinte strig „copilărie”?
Încercând să îmi cunosc maturitatea
Mă pătez tot mai mult
De zeama omului ce-și cântă moartea,
Îmbrăcat în mire așteptându-mi internarea…

Memoria mă mai ajută oare
Să mă identific între semeni,
Ca-ntre crucile vii,
Să mă descopăr raza care
Nu mă cunosc de ani de vieți…?

Mă tem… cu tot cu înger
Eu îngheț… de copilăriile noastre chioare.