sunt doar prelungirea unei morți pasul meu pășește încet pe urma ta nu am știut niciodată să îți spun

eu nu mai am ani, am singurătăți zidite într-o ușă, o tăcere care îți alunecă pe gât ca un fular ce te apără de mine

mâinile mele sunt din ce în ce mai albe tu privești în palma ta stângă acolo unde sărutul meu încă este
nu găsești răspuns

îți sunt respirație când sufli spre nord capăt trup doar atingerea ta nu mă destramă orice altă femeie nu îmi e decât umbră nu sunt în niciuna dintre ele

tu taci furi timp lași urme în nisip toate se acoperă zilele mele sunt alb-astre un tablou în care mă învârți pe loc până amețim amândoi nu ne mai pasă de lume sau de ceruri avem un trup pe care îl împărțim în aceeași rugă

de cele mai multe ori tremur mă prăbușesc dintr-o viață în alta