Sunt trist că mă alintă vântul,
că anotimpurile îmi refuză iubirea
și munții îmi reneagă pasul,
pentru că cerul îmi este străin.
Sunt prea senil pentru a mai înțelege
unde îmi sunt amintirle,
unde mi-am uitat visele,
unde te-am întâlnit pe tine,
de ce m-am declarat pierdut.
Sunt prea olog să mai ating un suflet,
să mai închid vreo rană,
să descifrez o taină,
să mă ascund de mine!
Sunt mult prea obosit pentru zilele mele,
pentru apusul gloriei mele,
să-mi ascult cântecul de lebădă,
să mai invoc Apocalipsa!
Zac prăbușit undeva în mine
între rai și iad,
fără sa mai aștept nimic.
Sunt decepția propriei mele meniri!