E-așa de mare liniștea că-aud
cum se tot surpă timpul pe sub mine,
aud cum crapă un boboc de floare,
cum crapă-n cer o zi să dea lumină,
și mai aud, cum din cămara Ta
pardosită cu stele fierbinți, Tu
dezlegi tâlcul frământului meu,
legea grea a pământului o dezlegi,
și pui ore peste ore și veac peste veac,
așa cum ai stivui petale de trandafiri.
Aud când te culci și visezi,
că din lutul frământat de îngerii căzuți,
Tu pui laolaltă imaginea lumii noastre de jos,
ca noi să nu mai fim singuri (?).
Aud când se schimbă străjile
la porțile eternității în care
Tu zăbovești câte puțin în fiecare zi
și-n care ai lăsat să intre sufletul maicii mele,
prefăcut (tot de Tine) în ciocârlie,
Duhul acela nebun de dorul nevăzutului.
Știu că acum citești cu murmul egal,
așa ca o clătinare de ape,
răvașul pe care l-am înfășurat pe inima ei,
înainte să fi plecat spre tine.
Ea, necăzută-n păcat, ca orice pasăre,
era singurul meu prieten,
într-o lume în care, semenii mei
s-au sfințit mai de mult și-au plecat,
în necunoscutul pe care înțelepții
îl numesc vecie (?).
Eu am rămas rezemat de aceeași idee,
care se cheamă însingurare,
gând lângă care, Tu m-ai zidit
așa cum zid de abstracțiune ți-ai zidit,
în jurul invincibilei tale cetăți.
Știu îmi- dor de-o minune și mie;
fă Bunule una; una mică, atât cât o zi,
cât o clipă, ori cât o durată de veac,
în care milioane de lumi se desfac,
în care milioane de lumi s-or privi,
nevenindu-le a crede că se recunosc.
Fă una cât steaua Polară,
cât toată neliniștea mea,
ori fă după voie nimic,
și doar eu să te-nalț,
din neliniște pic cu pic.
Lasă deci, răvașul înfășurat pe inima ei,
necitit, cum e taina ta mare,
dezlegarea la mii de idei,
dezlegare la mortu-nviat
și la mitul din care-am zburat.