Scânteie împietrită...

Din zori umbriți de gând,
Cu aripi albe, ascunse
Sub ochi negrii, cântând
Murea-n dorințe smulse.

Hrănea o rană amară
Și o ținea deschisă
Să-și facă loc. Spre seară
În ea va fi închisă.

Nu-i stă nimic în cale.
Nu-i gând să o oprească.
Decât o minte seacă
În apa ei albastră
Într-o uscată vale.

Deșert i se aprinde-n cale
Și mâna ce-o cuprinde
Ruină-i peste vale.
Sub iarbă se întinde.

Nu poate să se-arunce
În haosul neștirii
E frig și n-o mai plânge
Dorința mângâierii.

Ea tace
Și se stinge.
O novă in pieire.