Și dacă-aș plânge și dacă m-aș căina,
de mila tuturor nefericiților,
ei tot mai triști și mai săraci ar fi,
și tot mai singuri s-ar afla prin lume.
Un înger poate, dacă-ar vrea
să se coboare printre noi o vreme,
ar alina cu-n semn și cu-o privire,
durerea adunată-n omenire,
după plecarea Sa.
Dar eu, de-aș plânge plâns adevărat,
n-aș alina nici o durere vie,
l-aș amărî mai mult pe întristat,
că plânsul meu e cel pe care-l știe.
Un înger poate, dacă-ar vrea să vină,
cu-aceeași taină-n care toamna vine,
cu-n singur gest și cu-o privire grea,
nefericiții toți i-ar vindeca.
I-ar strânge de pe drumuri și le-ar pune,
în necredința lor, un pic de zel,
și dragostea din care crește El.
N-am mai fi singuri, triști și dezolați,
și n-ar mai fi așa departe cerul,
de inimile noastre grele,
de sufletele noastre arse,
din care El, atuncea se retrase.
Coboară Doamne îngerii spre noi,
coboară Tu și Fiul tău coboare,
în lumea asta-atât de muritoare,
peste durerea fiecărui ins,
peste nevoia fiecărei case,
din care El cu lacrimi se retrase.
Mai dă speranță și lumină dă,
și încă-o vară plină de dogoare,
acestei lumi de lacrimă secată,
care mai crede și-ar mai vrea nițel,
din bunătatea care-o are El.
Eu dacă-aș plânge plânsul cel mai greu,
n-aș potoli atâta disperare,
ba cred că-ar fi mai multă întristare,
că ei și-or pune plânsul lângă-al meu.