Foile din buzunar mi-s rupte,
ieri am rătăcit ultimul creion
și nimeni aproape, să-mi știe
sufletul rece, lumini de neon...
ooorbeeesc de-atâta singurătate
și nimic nu mai trece pe-aici,
nimic nu mai mișcă, nimic nu mai cade
decât stelele cerului peste mine, furnici.

Vezi ce-nseamnă săgeți?
Vezi ce-nseamnă departe?
Gâtui secunde și pașii de fier
ai nopții, ce fug, ce sapă cu gheare
în inima mea mâncată de ger,
de ape, de funii, de ne-aer, de noapte
adâncă și hâdă, hohotind a mister.

Tu nici nu știi, iubito
câtă adâncă uitare
mistui cu-n zâmbet
c-o vorbă,
c-un semn,
aproape de mine nicicând - ce prăpastie! -
ce pustiu se întinde
fără tine, stingher.
Nici apă, nici zumzet,
nici vânt, nici un sunet
în noaptea retrasă din cărțile reci,
nici o uimire nu-i mai aproape de mine
când iată: o stea, nu, ești chiar tu
cea care treci.

Trimite-mi poemele iubiților tăi
de odinioară,
lovește și sapă și-mpunge și bate
în trupul meu huiduit de poeți
ai viselor tale, ce stau și îngroapă
umbra mea rătăcind pe poteci
de vis
de-a scaldă
de-a mult
de-a mirare
că nimeni nu poate
să-ți aștearnă livezi.
Sunt fructele unei toamne uitate departe
sunt fructele mâniei albastre cântând,
când totu-i cenușă, nimic nu stă-n calea
deschisă de tine cu o clipire, cu-n gest.

Coboară în seară
dormi dulce departe,
în locul meu somnul să-ți fie
mângâiere și-alint.