Cerul cu stelele și omul cu inima-n piept
departe...departe...
moartea
fuge înainte lepădîndu-și
nenumăratele-i cozi de șopîrlă.
În mijlocul clipei
omul
bate tobele, bate tobele,
numai astfel le poate dovedi nevinovăția.
Apoi se ascunde - victorios -
în spatele unei batiste albe.
Dintr-odată întregul se rupe
în două jumătăți ce urmează
mișcarea perfect descompusă a timpului.
E noapte, e noapte.
Omul adoarme cu ochii deschiși.
Îi e teamă că de îi va închide
or să dispară - pentru totdeauna -
stelele de pe cer, inima lui din piept...