Să plângi cu lacrimi pe dinăuntru
și să zâmbești când cineva îți spune că le vede
să zâmbești știind că abia tu
le mai poți distinge de ploi
să plângi ca într-o peșteră
în care ai vrea să ghicești
care-ți sunt sufletele pe care le-ai dezbrăcat
mereu confundând stalactitele
și care sunt pereții pe care i-ai asemănat
tencuielii argheziene
când toate cuvintele
își cereau numele sculptat
și când amurgul se împrăștia bacovian
pe nisipul așternut privirilor ude.