Iubito, ziua se curmă
cu-aceeași insinuantă cadență,
cu-același morman de tăcere,
pe care-o trăim speriați,
ca nu cumva, - fie și din întâmplare -,
să ne surprindă glasurile pasărea morții
și apoi, umbra ei neagră,
să dea târcoale colibei noastre,
îmbrăcată cu papură și țipirig.
Cred că e timpul iubito,
să mai scoți o ciutură de stele
din puțul tăcerii.
Hai, du-te, așa sfioasă cum ești
ca visul unei călugărițe tinere
și să nu uiți să acoperi puțul,
cu broboada ta brodată în
albastru, de bătrâna cea oarbă.
Hai, du-te tu pasăre a religiei mele,
grăbește-te cumva,
pentru că în toiul nopții,
timpul se va abate și pe la noi...
...să-l primim ca pe o voință supremă
și, să-l ospătăm cum i se cuvine,
cu stele proaspete și încă vii,
în speranța că-i vom mai fura câteva zile!
Ne sunt atât de necesare iubito!