poetul umblă să ne-adune
la focul unei noi povești
deschide porți dumnezeiești
cu dulcea lui amărăciune

un pic speriat de rostul strâmb
al unei lumi fără culoare
primește fără-ncrâncenare
durerea veche din carâmb

el calcă-ncet dar nu umil
în lutul care se despică
și căruia ar vrea să-i zică
,,știți... mi se naște un copil''

iar toți cei duși, ai lui, învie
prin ierbi răzbind molcomitor
moartea, luptând cu neamul lor
a mai pierdut o bătălie