Când Vremea-și răstignește frenezia
Pe gânduri prevestind însingurare,
Albastră, câtă poate fi tăria,
Să mi te-ascundă, fără amânare?

Lumini se cern, incerte, zdrențuite,
În trupul semănând a lumânare.
Cât de adânc e ochiu-n care-ncape
Atâta har și-atâta frământare?

Cu tălpi de foc descânt pământul unde
Pecetluirea-i fără întristare
Și mă întreb de-n lumea ce te-ascunde
Sunt îngeri, e senin și-i așteptare.