Torc cu fusul cuvintelor această poezie
Ca să arăt cât de albastră e lumea
Când o privești de sus dintre nori
Și cât de neagră poate fi, privită din pământ.
De aici de jos pare o mare neatinsă de curat.
Oricine ar vrea un strop de bucurie de azur
În sufletul în care se propagă o imagine mohorâtă
A chipului mort din viața din exterior,
În sufletul în care dăinuie fără sfârșit speranța.
Negrul pătează, e rece și aspru, dar
Pe lângă el albastrul pare mai intens,
Mai dulce și mai infinit, atins de dorul
Sublim și nemărginit al cuvintelor.
Cum nici cerul, nici pământul nu pot fi
Oare ce aș fi, dacă aș fi, o lume incoloră ?