Poetul poartă pe umeri cerul curat al poeziei
și-n ochii lui cerbi se adapă din izvoare virgine.
Cu suflet trecut prin cercuri de foc, colindă de unul
singur prin vis purtându-și tolba înțesată cu metafore și rime.
Când soarele bea roua dimineții din cupele florilor, ca o lacrimă
i se prelinge pe trup mireasma pământului reavăn în care-și îngroapă
nopțile albe și-n așteptarea cuvântului născut din prea multe tăceri, el își
odihnește tâmpla între oglinzi în care și-a încrustat vise flămânde sângerând a iubire.