Nu suntem decât două pustiuri
care reușesc să mă doară mereu,
secătunidu-mă de liniștea serii,
de bătăile absurde ale apusului
unei inimi ce zăcea-n soarele tău,
de speranța unei morți limpezi
ca o apă care curge prin Nimic.

Nu suntem decât două pustiuri
care refuză să înțeleagă liniștea,
și se luptă mereu cu goliciunea,
încercând să găsească muzica,
visând la existența miracolelor,
la ecourile pierdute ale unor voci
și la bătăile aripilor de îngeri.

Nu suntem decât două pustiuri
care își îneacă viața cu durere
implorând timpul să treacă odată
prin cenușa negrului nostru adus
pe aripile arzânde ale golului
ce zace sfâșiindu-ne sufletele
deja mult prea moarte pentru

a fi altceva decât două pustiuri.