Frumusețea lumii nu se mănâncă cu lingura,
În tainele și misterele ei
Furculița nu se înfige
Și nici cuțitul, să o împartă
În două în trei sau în patru.

Din trupul ființării noastre
De veacuri
A curs sângele.
Sufletul ei a zburat
Către zări înnegrite,
Iar noi mâncăm pâine neagră și-amară
Și plângem
Cu lacrimi de lut.

Păienjeniș s-a așternut peste fețele noastre
Încât nu mai orbim
Și nici măcar nu ne mai dor ochii
Atunci când Dumnezeu ne aruncă Lumina-I în față.

Nu ne mai lăsăm sandalele,
Ca Moise,
Pe marginea unei verzi bucăți
De minune divină
Și lacrimile Cerului nostru
Nu se mai preschimbă în mană

Pentru că noi mâncăm frumusețea
lumii cu lingura…

Vulcănești, 3 decembrie 2006