Absurdul, viu, se-adună din albele cadențe
A visului etern pe care-l port, ca-n dricuri,
-înmiresmat vulgar cu-a timpului esențe-
Spre locul de-ntâlnire a două cruzi nimicuri

Un zâmbet într-o doară poate c-ar da un sens...
Dar lutul cărui golem a învățat să râdă?
Mascând gura hapsână a Golului Imens
Falsez cântarea-aceasta nedreaptă, rece, hâdă

M-aș răzvrăti eroic dar aș striga-n zădar
Văzduhu-ar înghiți mult prea devreme glasul
Sau poate că s-ar pierde în marea de cleștar
Pe-al cărei tărm de aur ades m-a purtat pasul

Piară mai bine visul din calea-mi, ca o ceață
Să-l risipească zorii sau răcorosul vânt
Și lasă Doamne, astăzi, ca a mea stearpă viață
Din nou să se întoarcă în acest mut pământ