era o dată ca de fiecare dată
un copil, o frunză și un leagan...
lângă un soare, câteva stele și rouă
într-un plai de munte...

era și-un balaur tare-nfometat,
scăpând foc pe nări,
undeva în toate și în nimic...
înghițind în burta lui toate razele,
toate florile cu petale negre și petale albe,
acoperindu-le cu fum și scrum...

un strop de izvor limpede,
stors din jocuri și din soare,
se strecura mereu neînghițit
și rămânea viu ,undeva,
într-o vale de crepuscul,
negăsită de balaur.

și florile renașteau...

acest strop de izvor dulce
se așternea mereu în ochii de copil,
alinând arșita buzelor
ce-au uitat zâmbetul,
ce-au uitat mângâierea...

iar undeva, cândva un strop de izvor
va curge mereu într-un plai de munte
printre soare, stele și flori și frunze
într-un balaur ce le-nghite mereu...