Stăm la marginea tăcerii.
Ne atârnă picioarele,
în gol,
deasupra primei atingeri.

Stăm cu privirile pierdute
de o parte și de alta
a copacului care ne-ar putea reda
cuvintele.
E atât de încărcat!
Vai! Dar scara noastră s-a rupt,
crengile sunt prea sus
și nu le putem atinge
(dar oare mai vrem?).
Nici măcar nu mai bate vântul
să scuture peste noi
vorbele,
silabele toate.
Literele încă nu sunt coapte.


Nu îndrăznim să ne mișcăm.
Nici nu vorbim,
nu avem cu ce
(gurile noastre sunt uitate
în acel ultim sărut, de demult).

Ne tăcem cu încăpățânare viața,
măcinăm între noi amintirile
să se aleagă praful de ele.
Cine mai are nevoie
de nopțile aburind a dragoste?

Cui îi mai trebuiesc
săruturile și cerul gurii mele?
Þie nu!


14 decembrie 2002