În cuvintele mele e seară
și curentul electric s-a luat
(sau poate încă nu s-a inventat).
Îmi încropesc o lumânare
din miezul lor de ceară
frumos mirositoare
și dintr-un gând subtil
îi fac fitil.
Scot din piept o bucată de cremene
și caut încă una care să-i semene
sau măcar o idee
să pot isca o scânteie.
Evrika! Am reușit!
Lumânarea pâlpâie, în sfârșit!
Mă bucur, dar cred că prea tare
căci umbra lăsată-i prea mare
și viața de ceară-i puțină -
n-aduce destulă lumină.

Cu ochii închiși spre afară
aștept răsăritul de soare
să-mi împletesc o sfoară
din cuvinte solare
cu care să-mi spânzur
cuvintele umbră de-o creangă
aleasă la-ntâmplare.

În inimă mi se-nfige un spin –
ce fac mâine dacă nu e senin?