Nu o mai recunosc,
Nu o mai deslușesc dintre cuvinte,
Dintre buchii negre ca păduchii.
I-s aripile frânte
și trupul deșirat,
Și chipul i-e întins ca o băltoacă pe asfalt.
E ruptă în bucăți
Și încâlcită,
Și urâtă.
Și pute, zău, tare mai pute...
A vopsea de tipar
Și a hârtie îngălbenită,
Mucedă
Și udă.
Nu mai e a mea,
Nu o recunosc,
Mi-e străină,
E mută
Și poate numai să tușească,
Să icnească
Să râgâie
Să horcăie
Să urle
Și să țipe
Că se vrea citită
Că se vrea văzută
Se vrea auzită
Se vrea cunoscută,
Simțită, durută, trăită, iubită.
Șoptită, strigată, dar mai ales:
Cântată,
și recitită, și recitată...

Și mă gândesc
Că ar putea fi rămas
O frumoasă
Poezie nescrisă.