‘aș putea să scriu cu pietre’,
știi, ĩn general utilizam brelocul
de la stele, și desenam,
ĩn jungla emoțiilor verzi,
câte-o creangă mai ĩnflorită,
de care-mi atârnam scrânciob.

‘sau cu picuri de ploaie?’
mda, de obicei mă-mpărtășeam
cu câte-o cucuvea mai mult
uitată prin timp,
decât ĩnțeleaptă, și-i lăsam ca amintire
sunetul tău continuu.

‘poate dacă-aș ĩncerca cu liliac?’
ĩnainte să percepem firea,
peste prăpăstii de verdeață
ĩntindem cortul unei veri lucioase
fremătând a ‘buna dimineața, soare!’
și-ncolbăit mereu cu ceață.

‘dar parcă-ar fi mai bine să mă las…
ĩmi uit mereu zilele cu soare,
ĩn desaga de la spatele verii
ori sub plapuma din Carul Mare,
iar vorbele… le las mereu la urmă,
și vin obosite și fară folos,
mai bine vă las pe voi să mă scrieți
și eu mă cobor din scrânciob.’