eram atat de tanar de aproape
renii mei erau inalti cat o grozama
de parca rasuflarea se-mpiedica-n zapada
cand ii bateam naprasnic sperand sa nu adoarma

si ridicam un templu pe rasuflarea lor
si ma rugam de alb sa te invie
asa cum imploram o luna plina
prin umbra mamei in copilarie

se risipeau altare la fiecare pas
aceeasi oaza parca imi promiteai inalta
ma inveleam in blanuri si murmuram absent
nemaistiind cenusa pe care ochi se poarta

imi desenam uimirea intr-un tipar vetust
cand ma lovea cuvantul ce insemna acasa
preabunii reni cadeau impiedicati de somn
si ii purtam pe brate si le strigam sa pasca

si era greu sa nu intreb nimic
si-mi sangerau ferestrele-n priviri

prin mine
renii uluiti
erau un trist convoi
de miri...