Într-o zi de primăvară
Când soarele se plictisea pe-afară
Eu priveam printr-un binoclu,
Ce-avea drept stativ un soclu.

Ce priveam? Priveam natura,
Șlefuită drept, ca zgura,
Căci orașul lumii noastre
Găzduia doar flori albastre.

Și atunci, așa, deodată,
A plutit din cer...o fată!
Ea purta în mână-o floare
Colorată cu a focului culoare.

Când să vreau s-o văd mai clar
A căzut lentila drept afar’!
Chiar cea dreaptă, se-nțelege,
Căci al meu ochi drept e rege.

Cu mânia unui tigru mă reped,
Spre lentilă, ca la loc să o așed.
Mâna-mi tremură subit, ca-n ger,
Dar lentila o fixez cu fler.

Zdruncinat de clipele trecute,
Reprivesc imagini vii, dar mute.
Fata, însă, ea s-a dus...
Probabil undeva spre-apus.